Par Si Impar

Chris Rea -2010- Sala Palatului

Data si locatia deja le cunosteati din postul trecut asa ca am sa trec direct la “distributie”: recunosc, am reusit sa o aflu abia ulterior pentru simplul fapt ca in afara invitatului special (care s-a prezentat singur) a fost doar muzica in stare pura. Iar Chris Rea nu a simtit nevoia sa nominalizeze. De la dreapta la stanga:

Paul Casey -Special Guest -
Colin Hodginkson: chitara bass
Robert Ahwai: chitara
Neil Drinkwater: clape
Martin Ditcham: tobe
Chris Rea : multiple talente

Chris Rea & Band

Concertul fiind “cu casa inchisa”,  noi foarte aproape de scena, randul 5 (care, de fapt, era 4 pentru ca in Sala Palatului nu exista un rand 1) iar pretinsele vip-uri autohtone defiland pe langa scena unde se gaseau si fotografii acreditati pe care presupun ca nu vroiau sa ii rateze, vrand-nevrand, i-am vazut pe Ducu Bertzi si Marian Ionescu (Directia 5).
Nu vreau sa par rautacioasa insa, oricat s-au foit, nimeni nu a sarit sa ii fotografieze sau sa le ceara vreun autograf. Sigur ca e foarte posibil sa fi venit sa mai “invete” ceva acorduri insa, la drept vorbind, nu le prisosea putina bagare in seama, cred. Ei, n-a existat deloc
Deschiderea a facut-o Paul Casey

Paul Casey

Un tip ok de bun-simt si umor fin care nu a abuzat de rabdarea celor veniti acolo pentru Chris Rea. A tras o cantare de vreo jumatate de ora cu cateva piese (hai sa zic) folk irlandez / scotian, ceva care aducea pe alocuri putin cu ceea ce exista in coloana sonora de la Braveheart, a glumit putin si dupa ce ne-a spus discret ca-i putem cumpara cd-urile de pe site-ul propriu, a multumit si a plecat.
Restul, la cel mai sincer mod, e infiorator de simplu !
Probabil ca nici Ducu Bertzi si nici Marian Ionescu nu vor indrazni sa apara pe vreo scena atat de “saracacios” si de putin “de clasa” imbracati cum, la fel de bine, presupun ca nici nu vor avea vreodata atatea chitari cate a schimbat Chris Rea in concertul de care va povestesc. Insa, sunt sigura ca nu gresesc, nici nu vor reusi sa-l egaleze vreodata in modestie. O modestie aproape umila dar demna din care erupe un talent urias, o bucurie de a canta si de a darui care n-are nimic de-a face cu hainele, trendurile sau obositorul “manutzele in aer” .
Asadar, au venit, si-au mufat sculele , au dat buna-seara si au inceput sa cante.
Aproape dupa fiecare piesa, Chris schimba chitara (care se ducea la o margine de culise unde un nene specializat in meserie o reacorda) si i-o punea intr-un stativ fixat inaintea tobelorin timp ce piesele curgeau. Nu cred sa se fi simtit cineva deranjat de faptul ca omul mai misuna pe scena din cand in cand (ca sa ia, ca sa aduca cate o chitara) si nici nu cred sa-l fi observat cineva in mod special. Era atata muzica in jur incat, efectiv, nu se mai simtea nevoia sa privesti altundeva decat spre Chris Rea
E greu sa ii “povestesti” muzica. E si mai greu sa povestesti ce simti cand asculti si nu prea stii exact daca sa privesti spre scena sau in sala. O sala plina care, incepand de la apaluze decente, aproape de curtoazie, trecand la aplauze frenetice, tipete, chiuieli si terminand in picioare, dansand si aplaudand intre scaune, a trait alaturi de cei de pe scena cu o intensitate mereu crescanda, un moment care, mai mult ca sigur, se va incadra in categoria “de neuitat.

To hell and back

In primele momente dupa ce l-am vazut pe scena, marturisesc, am fost putin dezamagita.
Mult mai slab, mai neingrijit si mai sleampãt decat in video clipuri. Trupa jurai ca e facuta din niste mioritici care se pregatesc sa intre in schimbul 1; claparul parea ca are salopeta unui shef de sectie (din ala sictirit , obosit si suparat pe viata), basistul era in pantaloni de trening si cu fes pe cap, cel care tinea armonia mai avea putin se se topea in sinele sau iar invitatul Casey parea pierdut intr-o gasca de bosorogi decrepiti…
Dupa primele 2 piese, cred, nimanui nu-i mai pasa de look. Totul era muzica, performanta de mare clasa: live si nici un sunet in plus sau minus, basul bas, toba toba, chitarile nu se acopereau ci se completau iar “sheful de sectie” mangaia ireal clapele. Se bucurau ca se intampla sa cante, se bucurau ca o fac impreuna, se bucurau (ca si cei din sala) ca muzica aceea exista….
Nu intentionez sa plictisesc inutil si nici sa caut cu orice pret sa va fac sa regretati ca nu ne-am gasit in aceeasi sala. Vreau doar sa va spun ca ma consider onorata si bucuroasa ca am putut sa-l vad si sa il aud live. Ca suna la fel de bine  - de perfect, chiar- si in concert ca si pe disc, indiferent vocea sau instrumentele,  ca habar nu am cat a tinut concertul pe simplul motiv ca nu am simtit nevoia sa ma uit la ceas si ca, la final, dupa al 3 lea bis, am fost chiar bucuroasa sa ma ridic in picioare, sa aplaud si sa cant impreuna cu Chris Rea
N-a fost un spectacol de lumini si nici n-au eixstat chestii grandioase pe scena insa, inca n-am vazut autohton de pe care sa sara efectiv transpiratia (cu exceptia lui Cotabita dar el e in alta divizie) ca de pe Chris Rea dupa ore de cantat non-stop. Ore in care parca nici de apaluze prea multe nu avea timp (daca a baut de 4-5 ori dintr-un pahar) : a venit , a muncit, si-a castigat banii daruindu-ne frumos si bucurie iar la plecare, sunt convinsa, nimeni nu a regretat pretul platit pe bilet. Iar eu , dupa ce l-am vazut si auzit, sunt convinsa ca mai are multe de spus si de facut. Ascultati-l.

Pentru cei care nu stiu, e nascut in 1951, a suferit vreo 9 operatii, a luptat cu cancerul, i s-a indepartat o parte din pancreas, (s-a procopsit cu diabet din cauza ca nu mai produce suficienta insulina) iar turneul acesta european vine la doar 8 ani dupa ce a fost foarte aproape sa fie declarat mort